Era anul 1999, și tocmai ce împlineam o lună de când mă mutasem la București. Locuiam în gazdă undeva la capătul cartierului Militari, într-un bloc din bucătăria căruia îl vedeam pe vecinul meu din Pitești cum își gătea omletă în fiecare dimineață. Așa departe stăteam în Militari. Mergeam pe jos până la capătul liniei 336 vreo 10 minute. Apoi mă mutam la metrou. Apoi alte zeci de minute ca să vizitez piața romană. Într-una din zile, de pe geamul

tag1

autobuzului văd pe una din vitrinele locașului de cult culinar Sheriffs Pizza un anunț de angajare. Cum nu prea eram roz cu bănuții luați de acasă, m-am așezat și eu la ofertă. O negociere scurtă cu arabul șef de

tag4

tură avu loc:

– bună ziua, pentru anunțul de angajare
– da, bă rog, spubeți. Se lucrează îb

tag3

fiecare zi de la 7 la șabte seara. Apoi cealaltă săbtăbână de la 2 la 11 noabtea..

–

tag3

așa..

– se dă o basă pe zi și câte-o bizza be sabtăbână.
– si care e salarul?
– noua sute de bii..
Eh, eu dau 800 pe gazdă, deci mai rămân cu 100. Mă descurc zic, măcar până în ianuarie..
Era un noiembrie, friguț, iar la Sheriffs în pizzerie nu doar că mirosea bine, dar era și-o căldură de stăteai ca la tropice.
M-am angajat fix atunci și am celebrat fapta printr-un alene mers pe jos până în cartier.
Am lucrat fix 2 luni acolo, aranjând ciupercile pe pizza ca un italian coclit, făcând găuri mari în bugetele arabe pentru că niciodată nu respectam rețetele. Pentru fiecare model trebuia să pui 10-11 grame de ciuperci la o pizza medie, iar eu puneam după ochi. Mi-au și tăiat odată din prima de lucru, cinci sute de mii, dar eu nu m-am lăsat. Clientul nostru, stăpânul nostru, nu arabul!
Îmi plăcea rutina zilnică de dimineața. Pe AtomicTV rula Puya imediat după Jeniffer Lopez, iar eu mânjeam blatul cu sos de roșii și oregano cu ochii-n televizor, dar parcă mai cu spor. Mamă ce pizze scoteam. Albe, frumos lucrate, cu blat pufos..
Sosi Crăciunul anului 1999 și cu un talent de spărgător de elită am scos pe șustache o pizza mare pentru marele eveniment. Am pus pe ea tot după ochi ce am putut, de era pizza groasă ca o plapumă. Am mai turnat un kil de ketchup și am chemat transportatorul. A fost cea mai groasă pizza din viața mea. Și cea mai reușită.
De curând Nicolai m-a invitat pe la el ca să rupem o vorbă ardelenească și să bem un jinars. Mi-am adus aminte de faza asta și mi-a zis: hai, dacă mai ții minte, fă-ne o pizza. I-am făcut. Cică fu bună.